Adevaratele Valori Islamice
Din momentul în care grupul cunoscut ca ISIS sau „Statul Islamic” (SI) a declarat reînființarea califatului islamic la 29 iunie 2014, mass-media din întreaga lume a început raportarea a numeroase atrocități desfășurate de acest grup. Și pentru că ISIS nu urmează valorile Islamului, nici pe departe, am simțit nevoia de a informa, atât musulmanii, cât și nemusulmanii cu privire la adevăratele valori islamice, pentru a opri publicul larg de la confundarea Islamului cu actele de extremism și terorism. Mai mult decât atât, este imperativ faptul că musulmanii calificați în probleme legate de Lege și istorie Islamică își epuizează eforturile pentru a le face cunoscute oamenilor de diferite religii, însă nimeni nu educă oamenii și despre valorile islamice.
Valorile Islamice puse în practică
Valorile Islamice se bazează, în principiu, pe justiție și compasiune. Acestea sunt exprimate printr-o credință sinceră în existența unui Dumnezeu Unic și prin căutarea de a acționa într-un mod care să îi fie plăcut Lui. Prin unicizarea lui Dumnezeu în adorare și conștientizarea responsabilității ce trenează asupra fiecăruia dintre noi, un musulman este încurajat să acționeze cu dreptate și compasiune. Coranul afirmă, în mod clar, în această privință:
„O, voi cei care credeți! Fiți statornici față de Allah și martori drepți! Să nu vă împingă ura împotriva unui neam să nu fiți drepți! Fiți drepți, căci aceasta este mai aproape de evlavie! Și fiți cu frică de Allah, căci Allah este Bine Știutor [Khabir] a ceea ce faceți voi!” [Nobilul Coran, 5:8]
„O, voi cei care credeți! Fiți făptuitori neclintiți ai dreptății, martori înaintea lui Allah, chiar împotriva voastră, împotriva părinților și rudelor voastre – fie bogat sau sărac – căci Allah cunoaște cel mai bine ce este spre binele lor! Nu urmați poftei, ca să nu vă abateți [de la dreptate]! Iar dacă voi faceți o mărturie mincinoasă sau vă sustrageți, [să știți că] Allah este Bineștiutor a ceea ce faceți [Khabir]!” [Nobilul Coran, 4:135]
Uciderea în masă, curățirea etnică, sectarismul, intoleranța, uciderea jurnaliștilor, răpirea și alte rele constituie tocmai opusul unui comportament îndurător și milostiv, care ar trebui să definească și să individualizeze un adevărat stat islamic. După cum afirmă Coranul:
„Dar de unde să știi tu ce este drumul cel greu? ~ Dezlegarea unui gât ~ Sau hrănirea, într-o zi de foamete, ~ A unui orfan dintre rude ~ Sau a unui sărman, aflat în sărăcie lucie! ~Apoi, a fost dintre aceia care cred și se îndeamnă la răbdare și se îndeamnă la îndurare!…~ Aceștia sunt adepți ai dreptei.” [Nobilul Coran, 90:12-18]
În acest articol voi folosi exemple din Istoria Islamului pentru a evidenția tocmai aceste valori. Trebuie avut în vedere totuși faptul că aceasta nu este o încercare de a glorifica Istoria Islamică. Deși există numeroase lucruri de învățat și cu care ne putem mândri, au existat multe cazuri în care valorile Islamice au fost ignorate și abuzate.
Viaţa minorităţilor nemusulmane sub conducerea valorilor islamice
În trecut, atunci când valorile islamice erau puse în practică, musulmanii care aveau autoritate politică au creat o societate fără de precedent în istorie. Să luăm în considerare tratamentul acordat minorităților cu care musulmanii coexistau, precum evreii și creștinii. Profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a spus în tratatul de la Medina:
“Este datoria tuturor musulmanilor să instituie și să promoveze un tratament amiabil față de evreii care au încheiat un acord cu noi. Niciun fel de asuprire nu ar trebui să fie comisă împotriva lor, nici chiar dușmanul lor nu va fi ajutat împotriva lor.” [Ibn Hisham]
Cunoscutul istoric Karen Armstrong subliniază modul în care aceste valori au stabilit o convieţuire fără precedent:
Musulmanii au stabilit un sistem care le-a permis evreilor, creștinilor și musulmanilor să trăiască împreună în Ierusalim, pentru prima dată”. [Karen Armstrong, Istoria Ierusalimului: Un oraș – trei credințe, Londra, 1997, p. 245]
Istoricul evreu Amnon Cohen ilustrează punerea în practică a valorilor islamice și modul în care evreii din Ierusalim, aflaţi sub conducere otomană, se bucurau de libertate și o contribuţie reală în societate:
Nimeni nu a intervenit în organizarea lor internă sau în activitățile lor culturale și economice… Evreii din Ierusalim, conduşi de otomani, se bucurau de autonomie religioasă și administrativă în cadrul unui stat islamic și, ca un element constructiv și dinamic al economiei și societății locale, contribuiau la funcționarea acesteia. “[Amnon Cohen, O lume în obiectiv: Viața evreiască reflectată în documentele curții musulmane din Sijill, Ierusalim (secolul al XVI-lea), Partea întâi, Pennsylvania, 1994, p. 22-23]
Omar Ibn al-Khattab, companionul profetului Muhammad (Pacea fie asupra sa) și cel de-al doilea calif al islamului, a acordat creștinilor din Palestina libertate religioasă, securitate și pace. Tratatul său cu creștinii palestinieni stipula:
Aceasta este protecția pe care robul lui Dumnezeu (i.e. Omar Ibn Al-Khatab – conducătorul musulmanilor) o acordă poporului Palestinei. Este garantată astfel protecția vieții, a proprietăţii, a bisericilor şi a crucii, atât pentru cei sănătoși, cât și pentru cei bolnavi, și pentru toți fraţii lor întru credinţa. În acest fel, bisericile lor nu vor fi transformate în locuinţe şi nici nu vor fi distruse, nu le va fi adus niciun prejudiciu, nici măcar curţilor şi împrejurimilor lor, și nimic nu va fi sustras din bunurile lor. Nu se vor face restricții cu privire la ceremoniile lor religioase. “[Tabari, Tarikh ar-Rusul Wal-Muluk, Leiden, 1879-1901, v I, pp. 2405-6]
În anul 869 CE, patriarhul Teodosie al Ierusalimului a confirmat aderarea musulmanilor la tratatul lui Omar:
Saracenii [adică musulmanii] ne arată mare bunăvoință. Ei ne permit să ne construim bisericile și să ne respectăm propriile obiceiuri fără să fim constrânşi sau opriţi de la aceasta. “[Citat de Christopher J. Walker, Islamul și Occidentul, Gloucester, 2005, p. 17]
Aceste consemnări istorice nu sunt simple coincidenţe, ci sunt fapte reale bazate pe valorile islamice ale toleranței și milei.
Convertirea forțată
Convertirea forțată este total interzisă în Islam, iar musulmanii nu au voie, în nici un caz, să convertească forțat pe cineva. Acest lucru se datorează următorului verset din Coran:
“Nu este silire la credinţă! Răzvedită este deosebirea dintre calea cea dreaptă şi rătăcire.” [Nobilul Coran, 2: 256]
Michael Bonner, o figură proeminentă printre istoricii Islamului timpuriu, explică manifestarea istorică reală a versetului de mai sus:
În primul rând, nu a existat nicio convertire forțată sau oferirea aşa-zisei posibilităţii de a alege între “islam sau sabie”. Legea islamică, după un principiu clar al Coranului (2: 256), a interzis orice astfel de acte, dhimmis-ilor (nemusulmanii aflaţi sub conducere islamică) trebuind să li se permită practicarea propriei religii. “[Michael Bonner, Jihad în History Islamic. Princeton. 2006, pp. 89-90]
Unul dintre renumiţii istorici ai Islamului, De Lacy O ‘Leary, explica miturile atribuite învățăturilor islamice:
Istoria clarifică totuși că legenda musulmanilor fanatici care străbăteau lumea, forțând, prin sabie, acceptarea islamului de către popoarelor cucerite, este unul din cele mai fabuloase şi absurde mituri pe care istoricii le-au întâlnit vreodată.” [De Lacy O ‘ Leary, Islamul la răscruce, Londra, 1923, p. 8]
Taxa plătită de nemusulmani: Jizya
Autoritatea islamică de guvernământ, bazată pe diverse ordine scripturale, a perceput nemusulmanilor un tip de impozit social. Această taxă – cunoscută sub numele de jizya – nu era o povară, ea fiind chiar mai mică decât ceea ce musulmanii înşişi trebuiau să plătească, în mod normal ca şi impozit. Taxa era impusă doar bărbaților adulți, în vreme ce femeile, copiii, bolnavii și cei săracii erau scutiți de aceasta. Ea era plătită la sfârșitul fiecărui an. Nemusulmanii bogați ar fi trebuit să plătească în jur de 48 de dirhami pe an (echivalentul a circa 500 de lire sterline), în vreme ce nemusulmanii cu situaţie medie plăteau cu mult mai puțin. [Wael B. Hallaq. Shariah: teorie, practică și transformări. Cambridge University Press, 2009, p. 332]. Dacă cineva nu îşi putea permite plata acestui impozit, atunci el era scutit de el.
În realitate, autorităților islamice le revenea sarcina de a se asigura că cetățenii nemusulmani aveau suficiente resurse pentru a-și hrăni familiile și pentru a menține un nivel de trăi decent. De exemplu, Omar ibn ‘Abd al-‘Aziz, unul dintre califii Islamului, i-a scris reprezentantului său în Irak:
Căutați în zona voastră oamenii cu care am făcut tratatul (de plată a jizia) şi care din cauza vârstei înaintate nu mai sunt în măsură să îşi câștige existenta. Oferiți-le, din fondurile noastre, ajutoare sociale regulate pentru a îşi putea satisface nevoile lor.” [Abu Ubayd, al-Amwaal, p. 805]
O manifestare a punerii în practică a taxei pentru nemusulmani poate fi găsită în următoarea scrisoare scrisă de un rabin în anul 1453. În aceasta el îi îndemna pe fraţii săi întru credinţa să călătorească în țările musulmane după ce Europa persecutase evreii, întrucât musulmanii erau mai avansaţi din punct de vedere economic:
Aici, în țara turcilor, nu avem de ce să ne plângem. Avem averi şi mult aur și argint este în mâinile noastre. Nu suntem asupriți de plata impozitelor, iar comerțul este liber și neîngrădit. Roadele pământului sunt bogate. Totul este ieftin și fiecare dintre noi locuiește în pace și libertate … “[Philip Mansel, Constantinopol – oraşul dorit de lume, 1453-1924, Cărți de pinguini, 1995, p. 15]
Siguranță și protecție
Profetul Muhammad ﷺ a spus într-o relatare autentică despre el:
“Mă voi lupta în Ziua Judecății împotriva celui care rănește o persoană dintre cei cu care am încheiat tratatul (de protecţie) sau o taxează cu mai mult decât poate plăti.”
“Cel care rănește un dhimmi [un nemusulman aflat sub protecția musulmanilor] mă rănește pe mine.”
Savantul musulman al secolului al treisprezecelea, Al-Qarafi, explică învățăturile profetice de mai sus spunând:
Tratatul de protecție ne impune anumite obligații față de ahl al-dhimmah [nemusulmanii aflaţi sub protecția musulmană]. Ei sunt vecinii noștri, sub adăpostul și protecția noastră, garantate de Allah, de Trimisul Său și de religia islamului. Oricine încalcă aceste obligații asupra oricăruia dintre aceşti oameni printr-un cuvânt abuziv, defăimându-i reputația, făcându-i un rău sau doar luând parte la aceste fapte, a încălcat legea lui Allah și a trimisului Său ﷺ și a încălcat orânduirea Religiei islamului.”
În lumina celor de mai sus, nu este de mirare că Nobilul Coran îl descrie Profetul Muhammad ca fiind “o îndurare pentru lumi” [Nobilul Coran, 21: 107] și binevesteşte că milă şi îndurarea lui Dumnezeu cuprinde toate lucrurile [Nobilul Coran, 7: 156].
Când aceste valori au fost practicate, minoritățile au fost protejate, au trăit în pace și chiar au lăudat conducerea musulmană. De exemplu, Bernard Cel Înțelept, un călugăr pelerin, a vizitat Egiptul și Palestina în timpul domniei lui Al-Mu’tazz (866-9 CE) şi a spus următoarele:
…Între creștini și păgâni [adică musulmani] exista un sentiment de pace, astfel încât dacă aș fi plecat în călătorie și pe drum animalul care purta bagajele mele ar fi murit, iar eu m-aș fi văzut nevoit să las acolo bagajele fără paznic pentru a merge în oraș, căutând alt animal, la întoarcere aș fi găsit bagajele neatinse: așa se trăiește acolo. “[Christopher J. Walker, Islamul și Occidentul, Gloucester, 2005, p. 17]
Impactul și efectul fără precedent al valorilor islamice a făcut ca oamenii să prefere mila și toleranța Islamului. Reinhart Dozy, o autoritate din perioada timpurie a Spaniei conduse de musulmani, explică:
… toleranța nelimitată a arabilor trebuie, de asemenea, luată în considerare. În materie de religie, ei nu au exercitat presiuni asupra niciunui om … Creștinii au preferat legile lor față de cele ale francezilor. “[Reinhart Dozy, Istoria musulmanilor din Spania, Delhi, 1861 (republicat 1913, 2002), p.235]
Profesorul Thomas Arnold, istoric și orientalist britanic, a afirmat că creștinii erau atât de fericiți și împăcaţi cu Islamul, încât
au trimis binecuvântări asupra liderilor musulmani”. [TW Arnold, Predicarea Islamului, Londra, 1913, p. 61]
Islamul și cooperarea interrasială
Departe de a fi o sursă de conflict rasial, islamul a oferit un model viabil de cooperare interrasială, bazată pe învățăturile islamice. Coranul spune în mod elocvent:
” O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bărbat şi o muiere şi v-am făcut pe voi popoare şi triburi, pentru ca să vă cunoaşteţi. Cel mai cinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor [şi] Bineştiutor [‘Alim, Khabir].. .”[Nobilul Coran, 49:13]
Profetul Muhammad ﷺ a scos în evidență faptul că rasismul nu își gasește locul în Islam:
“Toţi oamenii se trag din Adam și Eva. Un arab nu este superior unui nearab și nici un nearab nu este superior unui arab; așa cum nici un alb nu este mai bun decât un negru, și nici un negru nu este mai bun decât un alb, decât în privinţa evlaviei și a faptelor bune.” [Ibn Hibban]
Așa cum Hamilton A.R. Gibb, istoric al orientalismului, a declarat:
Islamul mai are încă o binefacere de oferit omenirii. El se află mai aproape de adevăratul Orient decât Europa și deține o impresionantă tradiție a toleranței și a cooperării interrasiale. Nicio altă societate nu a avut un asemenea succes în a uni statutul, oportunitățile și mediile a atât de multe și variate rase umane. Islamul are totuși puterea de a reconcilia elementele aparent ireconciliabile ale rasei și tradițiilor. Dacă vreodată opoziția marilor societăți din Orient și Occident va fi înlocuită de cooperare, medierea islamului este o condiție indispensabilă. Islamul reprezintă soluția problemei cu care se confruntă Europa în relația sa cu Orientul. Dacă cele două forțe s-ar uni, speranța unei soluții pașnice ar fi incomensurabil sporită. Dar dacă Europa, prin respingerea cooperării cu Islamul, îl aruncă în brațele rivalilor săi, problema nu poate fi decât dezastruoasă pentru ambele părți.”[Hamilton AR Gibb. Unde este Islamul? Londra, 1932, p.379]
Reputatul istoric A.J. Toynbee confirma, de asemenea:
Eliminarea conştiinței apartenenței rasiale între musulmani este una dintre realizările remarcabile ale Islamului, iar în lumea contemporană este resimțită o nevoie acuta de propagare a acestei virtuți islamice …” [AJ Toynbee. Civilizația pe proces. New York. 1948, p. 205]
Cu adevărat, una dintre cele mai acerbe rezumări ale măreției civilizației islamice a fost realizată într-unul dintre discursurile fostului CEO al Hewlett Packard, Carly Fiorina:
A existat cândva o civilizație care a fost cea mai mareață din lume. Ea a fost capabil să creeze un super-stat continental care să se întindă de la ocean la altul și de la climatele nordice până la tropice și deșerturi. Sub stăpânirea sa au trăit sute de milioane de oameni, de diferite crezuri și origini etnice. Una dintre limbile sale a devenit limba universală a multor lumi, puntea dintre popoarele a sute de țări. Armatele sale au fost compuse din oameni de diverse naționalități, iar protecția sa militară a menținut un nivel de pace și prosperitate care nu mai fusese atins niciodată.Această civilizație a fost condusă mai mult decât orice, prin invenții. Arhitecții săi au proiectat clădiri care sfidau gravitația. Matematicienii săi au creat algebra și algoritmi care au permis construirea calculatoarelor și crearea sistemelor de criptare. Doctorii săi au examinat corpul uman și au găsit astfel tratamentele pentru boli. Astronomii săi au observat cerurile, au numit stelele și au pregătit calea pentru călătoriile și explorările spațiale. Scriitorii săi au creat mii de povești şi povestiri de curaj, romantism şi fascinație.
Când alte națiuni s-au temut să aibă idei, această civilizație a prosperat prin ele și le-a păstrat vii. Când cenzorii amenințau să distrugă cunoștințele din civilizațiile trecute, această civilizație a ținut cunoașterea vie și a transmis-o mai departe și altora. Deși civilizația occidentală modernă împărtășește multe dintre aceste trăsături, civilizația despre care vorbesc este lumea islamică dintre anii 800 și până la 1600, care includea Imperiul Otoman și curțile din Bagdad, Damasc și Cairo și conducători iluminați precum Suleiman Magnificul.
Deși de multe ori nu suntem conștienți de cele pe care le datorăm acestei civilizații, darurile sale reprezintă o parte a patrimoniului nostru. Industria tehnologică nu ar fi existat fără contribuția matematicienilor arabi. Liderii precum Suleiman au contribuit la noțiunile noastre de toleranță și conducere civică. Și am putea trage învătăminte din exemplul său și conducerea care era bazată pe meritocrație și nu pe moștenire. Aceasta a fost o conducere care a valorificat pe deplin capacitățile unei populații foarte diverse, care includea tradițiile creștinismului, ale islamului și ale iudaismului. Acest tip de conducere iluministă – care a cultivat cultura, sustenabilitatea, diversitatea și curajul – a condus la 800 de ani de invenții și prosperitate.”
Concluzie
Așadar, motivul principal pentru care musulmanii au fost capabili sa obțină o societate dreaptă, tolerantă și plină de compasiune a fost afirmarea Unicității lui Dumnezeu, iar mulțumirea și adorarea exclusivă numai a Acestuia a reprezentat baza spirituală și morală a vieții musulmanilor. Aceasta a oferit cadrul obținerii idealului unei baze morale atemporale, universale și obiective, pe care savantul în economie al secolului al 18-lea, Adam Smith îl numea
primul stat în care lumea se bucura de acel grad de liniște pe care cultura științelor o cere …” [Eseurile lui Adam Smith, Londra, 1869, p. 353]
Sperăm că această scurtă descriere a valorilor pe care se bazează societatea islamică arată cum acțiunile atribuite unor grupuri musulmane nu sunt de fapt în concordanță cu normele islamului, în realitatea sa. Ne dorim ca această scurtă descriere să contribuie în mod semnificativ la înțelegere și promovarea unei perspective echilibrate asupra a ceea ce islamul este cu adevărat.
De Hamza Tzortzis
